Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Suntem cu toţii Iuda Iscariotul”

        de Viorica Gligor

Dincolo de mirajul poveştilor pe care le ţes, romanele lui Amos Oz sunt interogative şi dramatice. Pentru că reactualizează problemele esenţiale ale umanităţii. O astfel de carte este Iuda, o meditaţie vibrantă şi răscolitoare despre creştinism şi iudaism, despre destinul evreilor şi relaţia greu încercată a acestora cu arabii şi creştinii, despre Iisus şi Iuda, credinţă, iubire şi trădare.

Protagonistul, Shamuel Asch, un student idealist „de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu barbă, timid, socialist, astmatic, care se entuziasma cu uşurinţă, căzând însă pradă decepţiilor la fel de uşor”, trăieşte o criză identitară, un impas existenţial. Este părăsit de iubită, părinţii nu-l mai pot susţine material şi este constrâns să-şi abandoneze studiile universitare. Ideile sale nu se mai coagulează pentru a-şi continua dizertaţia intitulat㠄Isus prin ochii evreilor”. În aceste condiţii de viaţă totalmente neprielnice, răspunde unui anunţ ciudat de angajare. Îşi părăseşte apartamentul închiriat şi, la începutul iernii din anul 1960, se mută în mansarda unei case vechi de la marginea Ierusalimului, pentru a deveni partenerul de discuţii şi polemici al unui bătrân infirm şi sceptic, Gershom Wald, care locuia împreună cu nora sa, Atalia. Femeia îi expune regulile foarte stricte ale convieţuirii şi îi cere să-şi asume confidenţialitatea în legătură cu noul său loc de muncă. În refugiul acestor fiinţe devastate de moartea lui Micha, fiul bătrânului şi soţul femeii, Samuel se cuibăreşte ca într-un bârlog. Rănit el însuşi de toate câte i s-au întâmplat, aici îşi va căuta liniştea şi echilibrul, va face exerciţii interioare de limpezire şi regăsire. Totul îl va îndemna la asta, atmosfera tainică a casei, care în răstimpuri semăna cu o închisoare, şi personalitatea solitară şi enigmatică a celor doi: „Deodată a simţit că îşi dorea foarte mult să locuiască acolo, în mansarda aceea, să se retragă înăuntrul ei cu un teanc de cărţi, o sticlă de vin roşu, o sobă, o plapumă, un patefon şi câteva discuri şi să nu mai iasă niciodată. Nici pentru conferinţe, nici pentru discuţii, nici măcar pentru iubiri”.

Întâlnirea cu Gershom Wald şi Atalia este iniţiatică pentru tânărul „exploziv şi emotiv”. Prin ei va învăţa lecţia însingurării, a tăcerii şi a discreţiei. Dar şi a devotamentului şi a iubirii. Alături de bătrân va învăţa să asculte, strunindu-şi impetuozitatea de a-şi expune gândurile. Atalia, văduva misterioasă de vreo 45 de ani, va exercita asupra lui o puternică fascinaţie erotică. Treptat, cu răbdare, Shamuel va deschide uşi din existenţa intimă a fiecăruia dintre cei doi şi le va descifra secretele, măcar parţial. Îi va înduioşa prin prospeţimea şi candoarea sa sufletească. Simbioza afectivă se va produce într-un mod subtil, ca şi când aceştia l-ar fi adoptat şi, temporar, ar fi luat locul părinţilor lui.

Cunoaşterea celorlalţi dă naştere întoarcerii spre sine, spre universul dinăuntru. Prin introspecţie, protagonistul se redefineşte. Îşi înţelege limitele, vulnerabilităţile şi reuşeşte să le depăşească. Se întoarce la dizertaţia abandonată, reflectează şi scrie pe tema evreităţii şi a creştinismului. Conversaţiile cu Gershom Wald îl vor ajuta în acest sens. Shamuel va înţelege că povestea despre Iisus şi iudei va rămâne inepuizabilă, că nu se va sfârşi nicicând. Că trădarea lui Iuda a făcut parte din pronia divină. Fără el n-ar fi fost cu putinţă Învierea Mântuitorului, deoarece el rămâne „creatorul, regizorul şi producătorul operei crucificării”. De fapt, continua Shamuel să mediteze, fiecare evreu care a strigat, înainte de răstignire: „Omorâţi-l, omorâţi-l!” a fost un Iuda. Şi stigmatul ăsta l-au moştenit generaţiile următoare şi a devenit, de-a lungul timpului, blestem, vină colectivă: „Suntem cu toţii Iuda Iscariotul”.

În viziunea personajului, Iuda cel blamat, cel dispreţuit şi repudiat rămâne, totuşi, un creştin adevărat, singurul dintre discipoli care l-a iubit cu ardoare şi a crezut în natura divină a lui Iisus, în puterea Lui de a făptui miracolul suprem, de a birui moartea pe cruce şi de a deschide, astfel, porţile Împărăţiei Cerului, ale mântuirii. De fapt, adevărata trădare a lui Iuda s-a săvârşit în clipa în care şi-a pierdut credinţa că Învierea din moarte va fi posibilă. Protagonistul imaginează o Evanghelie după Iuda, în care inserează monologul trădătorului, rostit înainte de martiriul Mântuitorului: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. […] L-am iubit din toată inima şi am avut în el o credinţă absolută. […] În inima mea, el a moştenit locul lui Dumnezeu. El mi-a fost Dumnezeu. Am crezut că moartea nu-l va putea atinge. Am crezut că astăzi va avea loc la Ierusalim miracolul cel mai mare. Cel din urmă miracol, după care nu va mai exista moarte în lume”.

Peregrin printre atâtea reflecţii morale, religioase şi filosofice, Shamuel are revelaţia că, până şi în miezul dragostei şi al credinţei celei mai puternice, va exista întotdeauna sâmburele otrăvit al trădării, nutrite din (auto)iluzionare, (auto)mistificare. Că este scris în destinul nostru uman să ne dezicem de ceea ce trăim, chiar şi în numele iubirii celei mai profunde, al nădejdii celei mai mari. Tânărul îşi recunoaşte şi îşi asumă trădările faţă de sine şi faţă de ai săi. Trădări fără de care n-ar fi fost cu putinţă evoluţia personală: „…adevărul este că eu i-am trădat cu mult înainte de a-mi întrerupe studiile. I-am trădat din copilărie, când visam să am alţi părinţi. Cine acceptă să se schimbe, spune Shamuel, cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare şi se tem de schimbare ca de moarte, şi nu înţeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc”.

Experienţa iniţiatică pe care a trăit-o în casa veche se sfârşeşte odată cu ivirea primelor semne primăvăratice. Deşi multe dintre întrebările esenţiale care l-au mistuit au rămas fără răspunsuri mulţumitoare, personajul resimte frisonul renaşterii, al chemării spre o nouă aventură a fiinţei. Nu se va întoarce la părinţi, faţă de care se simţea străin, ca şi când „ar fi fost adoptat de bătrânul infirm şi de văduvă, şi nu le aparţinea decât lor de acum înainte”. Se eliberează de tot ceea ce iubise până atunci, pentru a putea începe o viaţă nouă. În care distanţarea afectivă şi spaţială îşi au rostul lor. Deoarece relevă itinerarul unei deveniri sentimentale şi spirituale, povestea lui Shamuel dobândeşte atributele unui Bildungsroman.

Romanul lui Amos Oz reconfigurează drama evreilor, insistând pe imposibila răscumpărare a vinovăţiei faţă de Iisus şi faţă de creştini. Bătrânul Gershom Wald radiografiază cu luciditate destinul acestora: „Cu sau fără Iuda, evreul ar fi continuat să joace în ochii credincioşilor rolul de trădător. […] Noi şi fiii noştri purtăm răspunderea, şi să mai ştii, Shamuel, că cearta dintre noi şi arabii musulmani nu e decât un mic episod, scurt şi trecător, din lungul film al istoriei. Peste cincizeci, sau o sută, sau două sute de ani, nu va mai rămâne nici urmă din el, pe când ceea ce se întâmplă între noi şi creştini e ceva profund şi obscur, şi va dura încă o sută de generaţii. Cât timp fiecare copilaş e învăţat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigaşii lui Dumnezeu, sau urmaşii ucigaşilor lui Dumnezeu, nu vom avea linişte”.

© 2007 Revista Ramuri